Eseu dramatic

Despre închisoarea fără gratii

Despre libertate şi incapacitatea de a o asuma

Despre identitatea mitologică şi incapacitatea de a construi o identitate istorică

Este un teatru pe care îl poţi juca pe scenă printr-o regie sau alta. Sau dacă vrei, poate fi un dialog dramatic pe care îl jucăm oricum zi de zi, clipă de clipă, în spatele măştii, a rolului. Este un joc de rol fără personaj. Unii îl pot numi vid. Alţii libertate. Dacă poţi juca acestea ţi-ai învins teama sau nehotărârea de a trăi. Oricum vidul şi libertatea sunt polii între care se naşte mitul perpetuu. Din care ne ivim.

Când am terminat acest text, în 1984, am crezut că l-am scris pentru oamenii de atunci.

Acel atunci orwellian.  Utopie amestecată cu dystopie.

Credeam că spun ceva despre noi românii în maniera epocii.

Acum nu mai cred asta.

Nu am încercat să-l public. Pentru că în absenţa libertăţii nu ştii ce valoare poţi avea. Aveam sentimentul că aş scrie „la stăpân „ chiar dacă uneori împotriva lui. Ai o relaţie cu stăpânul care mistifică, te mistifică. Doar te adaptezi. Nu trăieşti. Ori eu am trăit atunci şi trăiesc şi acum liber. Libertatea de atunci a însemnat că nu m-am lăsat sedus nici o secundă de utopia comunistă. Am trăit prin a refuza în fiecare clipă dystopia (cacotopia ) ceauşistă. Nu am protestat, nu am fost închis sau oprimat. Doar am refuzat.

Închisoarea este o experienţă, o formă de existenţă, în care poţi fi tu însuţi în raport cu viaţa şi valorile în care crezi. Şi ştii ce să faci cu libertatea.

Refuzul unei forme de existenţă este o formă alienantă, o formă în care nu mai ştii cine eşti, nu crezi în nimic şi vieţuieşti într-un vacuum de valori. Şi nu ştii ce să faci cu libertatea. 

Fac parte din generaţia care vieţuieşte în două lumi. Generaţie care nu s-a vindecat de utopie. De aceea trăieşte în dystopie.

Una dintre lumi am refuzat-o. Pe aceasta încerc să mi-o asum.