CERUL MEGIEŞ
„L’errore piu grande: rinunsciare. „
„L’ostacolo piu grande: la paura. „
“Fără să-mi dau seama ne-a apucat noaptea pe
meleagurile astea”, îmi vine în minte, în timp ce stau în curte, în faţa uşii
deschise, unde, în prag stă bătrâna care aşteaptă sa vadă ce hotărâm; intrăm în
casă, vom dormi aici peste noapte, sau plecăm la drum.
Nici nu ştiu când s-a înnoptat, doar constat că e
întuneric. Un întuneric de nepătruns, adânc. În care nu văd nimic, nu aud
nimic. Îmi simt doar respiraţia cum se izbeşte de peretele nopţii.
- Ce zici naşule
mergem pe jos până la şosea, sau dormim aici şi plecăm mâine dimineaţă?
- Dar cât e
ceasul?
-
În jur de unsprezece.
-
Nu e târziu. Numai
că e întuneric de-a binelea şi nu avem nici lanternă.
-
Asta nu’i e o
problemă. Cunosc bine drumul. L-am făcut de multe ori şi ziua şi noaptea şi
iarna şi vara.
-
Bine finule, atunci să mergem!
Ieşim din curte,
intrăm în noapte. Nu vedem drumul. Nici nu-i nevoie să-l vedem. Îl
simţim sub tălpi.
Dacă nu ţi-e teamă de întuneric, un duh al luminii te
poartă de mână. Dacă nu ai teamă de pământ, un duh al văzduhului te poartă prin
cele mai grele prăpăstii. Dacă nu ai teamă de singurătate, un duh al mulţimii
te ţine în legătură cu cei asemenea ţie. Cu oamenii - ca o singură fiinţă.
Drumul este lipit de tălpi şi ne îndreaptă singur paşii.
Deasupra capului, cerul îşi aprinde toate stelele. Nu
lipseşte nici una. Sunt toate până la ultima. Nu luminează calea ci o arată, o
revelează, o ghidează. Nu ne vedem unul cu altul la o jumătate de metru. Simţim
doar că suntem împreună. Printr-un simţ ce apare atunci când toate celelalte
simţuri au fost suspendate. Se deschide un nou canal de percepţie, intri
într-un acord fin cu întregul, cu celălalt, cu natura din jur. Această,
acordare, punere în acord, este călăuza perfectă. Nu trebuie să te mai preocupe
nimic. Doar trebuie să te încrezi în ea. Şi să mergi.
Ajunsesem la
bunica lui Aurel înaintea amiezii. El venea o dată sau de două ori pe lună să-i
aducă zahăr, ulei, făină şi ce mai trebuia prin casă. Lua în schimb, ca să ducă
la oraş, lapte, ouă proaspete, mere,
pere, ţuică de prună curată.
De la şosea până aici sunt doar câţiva kilometri, nu mai
mult de patru, nu mai puţin de trei. După ce am trecut câteva coame de deal
m-am trezit dintr-o dată mergând pe o uliţă. Uliţa unui sat pe care nu-l
vedeam. Imediat după casa bătrânei uliţa se întorcea după un alt deal.
Presupuneam doar că într-acolo se întinde satul, iar noi ne-am oprit la
marginea lui.
„Aici naşule, am ajuns”, l-am auzit pe Aurel la un moment
dat. “Hai să intrăm. Poţi să intri fără nici o frică. Cinele este legat în grădină. Câinii sunt aici
ca să sperie ursul, nu pentru oameni. De fapt din sat au mai rămas doar câteva
case care nu au nici lumină electrică. Tinerii au plecat, au rămas doar
bătrânii.”
- Sărut mâna mamaie, bine te-am găsit ! Uite am
venit aşa cum ţi-am promis. Am venit şi cu naşu’ pentru că ai zis că vrei să-l
cunoşti. Lui îi place să meargă din când în când la ţară.
„Să trăiţi,” spune simplu bătrâna.
-
Bine aţi venit,
poftiţi înăuntru!
Îi sărut mâna,
intru în cameră, mă aşez pe un scaun lîngă masa de la fereastra ce dă
spre curte.
Cei doi, bunica şi nepotul, vorbesc despre ce s-a mai
îmtâmplat de la ultima lor întâlnire cu oamenii care au mai rămas în sat şi cu
cei care au plecat şi trăiesc acum la oraş. Oameni ce trăiesc în docuă lumi
diferite. Oameni cobai ai unui proces de transfer dintr-o lume care se
sfârşeşte lent într-o alta care....
-
Da’ Sandu ce mai
face? L-am văzut la Buzău. Lucra ca zidar la construcţia unui bloc.
-
Păi ce să facă, a
plecat. Aici au rămas părinţii lui. Mai suntem puţini. Aşteptăm să murim. Noi
nu mai plecăm nicăieri. Ne ducem unul câte unul.
Nu particip la discuţie, doar ascult.
Oamenii trăiesc în mai multe lumi în acelaşi timp.
Unii într-o lume în care vin şi pleacă. În care un loc se
goleşte în timp ce altul se umple. Printr-o mişcare aparent logică, aparent
ordonată. Pentru că de fapt în mintea oamenilor ce o populează este haos.
Trăiesc de o parte şi de alta a unui şir de dealuri.
Alţii într-o altă lume egală şi calmă. În care toate
rămân egale cu ele însele. Se schimbă nu prin migraţie, prin trecere ci prin
renaştere prin regenerare.
Mă uit pe fereastă. Încerc să desluşesc în imaginaţie conturul
satului pe care nu-l văd. Satul ca o corabie care se scufundă.
Coca Antimireşti... este un nume alături de mii pe o
hartă a judeţului şi a ţării care nu mai spun nimic, nimănui. Într-un anonimat
ca o tablă indicatoare fără nimic scris pe ea. Anonimat ce atrage după el
tristeţe şi “fără de rost”.
„Îţi place la
ţară?”, mă întreabă Aurel, şi fără să mai aştepte răspunsul, continuă.
Dacă vrei, mergem pe dealul ce urcă dincolo de grădină.
De acolo se văd bine împrejurimile până departe.”
Răspund simplu “Da” fără să ştiu prea bine la care dintre
întrebări. Satul mă atrage. Nu pot să spun dacă îmi place sau nu. Mă atrage.
Este o stare ce dincolo de raţiune. Este prezent în spiritul meu dincolo de
libertatea de opţiune.
Ieşim din curte şi o luăm înapoi pe drumul pe care am
venit. După o sută de metri părăsim drumul şi urcăm dealul. Dealul rotund,
singuratic, în plin soare şi lumină, ca o insulă în largul mării.
Privesc pomii. Cresc de-a valma caişi, meri, peri, pruni,
cireşi ce rodesc de la începutul verii devreme, până toamna târziu.
Nu ştiu de ce îmi vine în minte întrebarea “pentru cine ?”.
În multe locuri pe care le-am văzut în ţara asta, am trăit sentimentul că
suntem absenţi de la darurile pe care ni le oferă pământul. Pământ care ne
îmbie şi ne spune “Luaţi, toate astea sunt pentru voi !”.
Dar n-are cui vorbi. Nu suntem prezenţi în dialogul cu
pământul care ne iubeşte, ne hrăneşte şi vrea să ne spună ceva.
Iarba
încinsă de cuptorul molcom al lui august foşneşte uscat sub paşii noştri şi sub
smuciturile vântului ce se rostogoleşte din când în când de pe munţii din
depărtare.
-
Uite, de aici poţi
vedea toate împrejurimile până departe. Cum urci, încep pădurile pe unde se
ascundea haiducul Radu.
-
A, deci pe aici a
trăit Radu. Uite dom’le n-am ştiut. Interesant!
Aurel zîmbeşte uşor. Cred că e intrigat de faptul că
manifest interes pentru o istorioară banală a locului.
Îi răspund tot printr-un zâmbet. Aşa mi se pare cinstit.
Orice comentariu în plus ar fi fals pentru că, în realitate pe mine nu m-au
pasionat niciodată poveşti cu haiduci. Nu am citit aventuri sau literatură
stiinţifico – fantastică. Realitatea în care exist este ea însăşi o poveste
fantastică. Şi o trăiesc ca atare.
Privesc în zare, încerc să cuprind cu privirea pădurile,
nu văd decât o margine de pădure ce se pierde după coama dealului.
-
Dincolo de pădure
vezi dealurile care urcă până la Varlaam. Satul este la poalele Penteleului. Pe
coamele dealurilor, trece Drumul Haiducilor. E greu de mers pe el cu căruţa sau
cu maşina.
-
Da ştiu, l-am făcut
acum nu mai ştiu câţi ani cu maşina. E drum de pământ. Trebuie să nu te prindă
ploaia pe el.
-
Şi nici noaptea.
Era ziua, când ai mers pe acolo ?
-
Nu tocmai. Soarele
se lăsa spre apus. Trăiam însă o stare de siguranţă. Simţeam că nu ni se poate
întâmpla nimic rău.
-
Nu erai singur?
Eram cu Diana. Când s-a terminat asfaltul şi am intrat pe
drumul de pământ, m-am gândit să renunţ şi să mă întorc. M-am apropiat de
marginea din dreapta ca să încep manevra de întoarcere. Am oprit şi în loc să mă
întorc, i-am spus Dianei: “Ia să vedem unde duce drumul ăsta. Sper să ajungem
la Varlaam”.
Am continuat să merg fără să mă mai preocupe starea
drumului.
Era ceva atît de atrăgător în cerul limpede şi înalt! În
pădurile din depărtare! În lumina soarelui ce se îndrepta spre apus!
-
Da ştiu. E frumos
aici la lăsatul nopţii.
Am simţit că şi Diana era de acord cu decizia mea. Eram
uşor intrigat, mă aşteptam să spună ceva, orice. Nimic ! Tăcea şi mergeam împreună
mai departe într-un soi de solidaritate mută şi calmă.
„Am intrat la un moment dat pe Drumul Haiducilor cum îi
spui tu. Nu ştiam că aşa se cheamă. Locurile emanau o stare, un sentiment i-aş
spune “de acasă”, de cunoscut. De lipsit de pericol. De ce ne-ar fi fost teamă !?
...Până la întâlnirea cu câinele. Un câine ciobănesc. Era atât de rău şi de
pornit împotriva noastră, că dacă nu aş fi închis geamul la timp ar fi intrat
în maşină..... Iti imaginezi! De câte ori îmi vin în minte acele locuri retrăiesc
şi starea de spaimă. Amândouă trăirile sunt prezente. O stare sublimă de
libertate şi de părtaş la frumuseţea locurilor. Şi o altă stare de
încrâncenare, de luptă nevăzută cu un câine care ar fi putut să mă răpună.
Amândouă adunate într-o nedumerire. Că ceva nu înţeleg. Că ceva îmi scapă. „
-
Dar ce s-a
întâmplat, aţi oprit la o stână? Aici câinii ciobăneşti sunt într-adevăr foarte
răi. Se bat în parte cu urşii. De regulă sunt mai puternici şi reuşesc să-i
alunge.
-
Nu, nici vorbă,
stâna era departe. Drumul este cumva pe sub creasta dealului şi imediat în
stânga se lasă tăpşanul pe care păşteau oile. Mergeam încet, cu viteza a doua.
M-am pomenit cu căinele gata să se repeadă la mine deşi nu mă îndreptam spre
stână. Nici azi nu ştiu ce-a fost în mintea lui. Nici în mintea mea nu ştiu
ce-a fost, pentru că lăsasem geamul deschis şi îl priveam liniştit cum vine
spre maşină. Doar în ultimă clipă, ca trezit dintr-o vrajă, am ridicat geamul,
l-am închis şi am accelerat. A făcut un salt şi s-a izbit cu labele şi botul în
geam. După care, furios, a alergat pe lângă maşină şi s-a aruncat în faţa ei.
Nu-i venea să creadă că m-a ratat. Că nu m-a înhăţat. O fi crezut probabil că
într-o luptă faţă în faţă doboară dihania ce i se opunea. În secunda aceea am
accelerat, am avut satisfacţia că îl pot înfrânge că sunt mai tare decât el.
Imediat după asta m-am îngrozit la gândul că l-aş fi putut omorâ.
-
Uneori câinii se
comportă ca nişte nebuni. Trebuie să fii prudent faţă de câinii ciobăneşti. Şi
să nu te apropii de stână sau de turmă.
Tăcem amândoi şi ne uităm în zare. E pace, e linişte.
Auzi cum curge timpul şi cum se coc prunele în pomii din jur.
Nu ştiu la ce se gândeşte Aurel.
Eu continui să mă gândesc la întâmplarea de pe Drumul Haiducilor. Constat că atunci fiecare
secundă o simţeam altfel.
Am luat piciorul de pe acceleraţie cu inima strânsă. Am
răsuflat uşurat când am văzut în oglinda retrovizoare câinele alergând spre
stână. Şchiopăta, dar era viu.
Ciobanul, în vale, lângă turmă, rezemat în bâta înaltă, asista
la scena care se derula mai presus de puterea oricăruia dintre noi. Unde se
manifestă instincte şi energii. Din noi şi din afara noastră. În care suntem
cuprinşi ca într-o matrice. Pe care nu o putem cunoaşte sau gândi. Doar o
simţim sau o pre-simţim. Dacă suntem treji. Dacă suntem atenţi la existenţă.
Existenţa noastră şi a tot ce este în jurul nostru.
În timp, mi-am dat seama că accidentele vin sau mai bine
zis intră în viaţa noastră ca urmare a
unei izolări în închisoarea egoului nostru. Ni se pare că ne apărăm dar de fapt
devenim vulnerabili. Când nu mai suntem atenţi la viaţă. Este ca şi când,
plutim într-o corabie pe mare şi nu suntem atenţi la valuri, la stele, la vânt.
Nu suntem atenţi şi în clipa ceea vine un val care ne
duce în adânc.
Mi-o aduc aminte pe Diana. Stătea pe scaunul din dreapta
şi tăcea.
Privea în zare, căuta cu privirea ivirea munţilor. O
simţeam nu atât speriată cât tulburată. Am mai trecut împreună, în timp ce
mergeam cu maşina pe şosele, prin situaţii în care ne-am speriat. Se întâmpla,
treceam prin întâmplări, şi apoi începeam să vorbim despre cele întâmplate. Treptat,
în timp ce vorbeam unul cu celălalt, emoţia se atenua, învăţam cum să procedăm
pe viitor. Mai făceam o glumă, apărea un râs eliberator, continuam drumul. Am fost
speriaţi şi ne-a trecut. După întâlnirea cu câinele, nimic din toate acestea !
Cred că fiecare, în partea lui de tăcere, încerca să
înţeleagă prin ce a trecut.
Nici eu nu puteam să vorbesc. Simţeam că ar fi sunat
fals. Că nu aş fi rezolvat nimic. Nu ştiu ce a fost în mintea şi în inima ei.
Nici atunci, nici mai târziu.
Uneori le spuneam prietenilor că am avut o întâmplare cu
un câine. La care...în mod ciudat, reacţionau diferit. Deşi relatam în câteva
propoziţii doar scurta secvenţă, ca o relatare seacă de jurnal, reacţionau
diferit. Ca la un test de personalitate. Unii râdeau. “Păi numai unora cu
capu’n nori ca voi putea să li se întâmple asta” . Alţii tăceau duşi pe
gânduri. Un timp nu mai puteai vorbi cu ei.
Aşa cum ni s-a întâmplat nouă, în timp ce mergeam pe Drumul Haiducilor,
spre Varlaam.
Ne–am revenit cu adevărat când am ajuns la Varlaam. Am
coborât din maşină ca să întreb un bărbat ce tocmai trecea pe lîngă noi, unde
stă nea Iordache pădurarul. Mi-a răspuns, şi în clipa în care am auzit vocea
omului am simţit o bucurie imensă. Ca şi când ne-am fi întors de pe lumea
cealaltă. El era dovada că suntem vii şi reali aici pe pământ.
Acum, pe coama
pârjolită de soare, în liniştea şi miasmele amiezii, cu un om lîngă mine,
întins pe spate, cu ochii la cer, retrăiesc fiecare nuanţă a stării de atunci.
Este ca şi cum privesc un film sau ca în teatrul lui Brecht, urmăresc cu
oarecare detaşare încercând să înţeleg mai mult. Să ştiu acum ce era în trăirile
pe care le-am avut atunci.
Printre altele, mă bucuram. Mă bucuram pentru că nu l-am
omorât. Odată în copilărie mi-am propus să nu mai fac nici un rău animalelor.
Pe vremea când, aruncam cu pietre în pisicile pe care le întâlneam. O pisică
mi-a ieşit în cale şi am lovit-o în cap. A început să sângereze. Nu ştiu nici
azi dacă a murit sau nu. Acum mă cutremur la gândul că ar fi murit.Dar atunci am
luat hotărârea să mă lepăd de jocul “ia să văd dac-o ochesc”.
De aici venea bucuria. Din faptul că îmi înfrângeam
violenţa. Care este în adâncul nostru şi pe care ne străduim să o strunim în
fel şi chip. Prin glume, dansuri, jocuri. Şi mai câte!
Mai simţeam şi ciudă. Îmi era ciudă că am lăsat geamul deschis, că am lăsat
deschisă calea prin care să pătrundă în
viaţa mea o întâmplare rea.
Eram revoltat. Că nu mă puteam bucura de frumuseţea ce, credeam
eu, mi se oferea şi mi se cuvenea. Acum realizez că eram de fapt un străin. Un
intrus; aşa mă privea locul acela prin ochii câinelui; ca pe un intrus.
Eram confuz. Nu mai auzeam lătratul câinelui ci ecoul avertismentelor
din copilărie “Nu mai fi cu capul în nori. Ai să ajungi să-ţi mănânce câinii
din traistă”.
Diana era şi ea
cuprinsă de vraja locului. O auzeam vorbind continuu ceea ce îmi întărea sentimentul
că totul este în regulă, că totul este perfect.
Căinele alerga spre noi. “Uite-l ce mare şi frumos este! “ Tot
admirându-l nu mi-am dat seama că a
parcurs o distanţă incredibil de lungă de la turmă până la maşină. M-am trezit
cu el că se repede la mine.N-am înţeles de ce a plecat de lângă oile lui. Nu
cred că motivul a fost doar faptul că l-am privit ca pe un căţeluş oarecare ba
chiar cu prea multă simpatie.
Sau poate am încurcat eu lucrurile. Trăind în oraşe, alergând mult dintr-o parte
în alta a ţării sau a lumii nu mai simţim că fiecare loc îşi are regulile lui
ascunse pe care trebuie să le ştim sau să le intuim. Altminteri, printr-un şir
de evenimente pe care noi le numim întâmplări, mai devreme sau mai târziu,
locul ne răpune. Aceste evenimente-întâmplări-situaţii iau chipul unui câine, a
unei boli, a unui accident.
Călcasem un consemn şi câinele nu doar îşi făcea datoria
de a apăra turma ci voia să mă răpună. În ultimele secunde ale fugii lui ceva
m-a trezit. Tăcerea înspăimântată a Dianei. Dacă ar fi ţipat cred că m-aş fi
pierdut cu firea, mâna mi-ar fi tremurat sau ar fi înţepenit şi nu s-ar fi dus
spre mâner ca să rotească geamul în sus... de care să se lovească şi să
oprească botul înfuriat al câinelui.
Când te sperii şi-ţi este frică... trece. Dacă te tulburi
însă, imaginea ce a pătruns astfel în conştiinţă te urmăreşte pănă la sfârşitul
vieţii. Nu trece. Râmâne. Dacă nu cauţi să te vindeci vei duce cu tine frica în
eternitate.
Uneori mă întreb dacă te poţi vindeca. Cred că da. Cu
condiţia să ai curaj de a merge mai departe. Să nu rămâi pe loc, prins în
spaima pe care ai trăit-o. Aşa facem de cele mai multe ori. Ocolim. Nu mai
mergem pe drumul unde am putea întâlni din nou câinii ce ne-au speriat odată.
Deşi drumul în sine este sublim!
-
Ne întoarcem
naşule?
-
Da finule ne
întoarcem. Minunată este priveliştea asta!
Revenim la drumul spre casă. Simt că satul există nu prin
dovezi materiale ci printr-un soi de atmosferă, de hologramă. Un contur nevăzut
al satului ce reuneşte ecouri, şoapte, miasme de fân şi fructe o anumită lumină
a soarelui în care se decupează copacii, câteva case .... din care oamenii
lipsesc.
A trecut ziua, întunericul a venit dintr-o dată ca şi
când s-ar fi închis o poartă în urma soarelui. Toate câte sunt, atât cele care se
văd cât şi cele care nu se văd, au rămas intacte.
Este un moment în care simţi că timpul are două feţe.
Una în care eşti bântuit, alungat, sclav al trecerii lui.
Cealaltă în care eşti deodată cu el, liber de somaţiile
lui.
Una trăită de ţigani, de nomazi, de oamenii ce trăiesc în
natură sau navighează pe mări.
Cealaltă trăită de homo faber, omul ocupat, omul mecanic
şi programat de facturi, de profit, de nevoile casei pe care o slujeşte.
Prins, încorsetat, închingat, eşti ca un cal pe care
timpul te călăreşte după voia lui. Pentru „omul – cal” amurgul este o zi
trecută, un pas spre moarte, o trecere în nefiinţă, o lipsă de prezent. În
logica acestui „om – trecere”, prezentul este doar un punct pe care nu-l
percepe. Clipa prezentă îi alunecă printre degete. Ca un peşte. Ca un ţipar.
Prezentul este un gol în care viitorul este înghiţit
mereu de trecut. Este gura fântânii prin care curge timpul. De aceea ne e teamă
să privim în adâncul unei fântâni. Ca să nu se ivească pe suprafaţa apei chipul
timpului. Adâncul fântânii este golul lumii noastre.
Pentru că ne este frică, am acoperit acest gol cu ceasul.
Cu el legat de mână ca nişte cătuşe ne-am făcut sclavii trecerii, a
curgerii.
De cele mai multe
ori suntem pe versantul spăimos al timpului. Timpul ca o nuia ce îţi dă peste
mână când o ridici spre cer şi strigi “sunt viu”. Singurele braţe pe care nu
le-a mai putut lovi au fost cele ridicate spre cer în formă de cruce. Golul
prezentului a fost umplut şi trecerea a fost controlată, stăpânită.
În rare clipe, atunci când ne înfrângem teama de timp, contemplăm
celălalt versant al timpului în care apusul soarelui este o pictură pe cer la
vederea căreia chiar te poţi bucura
Sub acest cer timpul este rămânerea perpetuă în
receptorii săi; trandafirul care înfloreşte în fiecare an în acelaşi anotimp, la
aceeaşi oră, în acelaşi minut. Da ! Trandafirul
aduce timpul înapoi, îl face să rămână. Dacă nu eşti atent la trandafir,
aluneci şi cazi în apele timpului ce curge.
Mărul care
înfloreşte, dă roade, se coace în acelaşi anotimp, la aceeaşi oră, în acelaşi
minut. Împreună dor cu trandafirul, cu mărul eşti pe versantul etern al
timpului. Eşti liber, identic, egal. Nu trebuie să-ţi mai fie teamă. Nu trebuie
să intri într-o casă în care să te adăposteşti de cer. Unde, pe unul din pereţi
vezi obligatoriu un ceas. Şi ţi se face frică !
Rămâi în casa cu un singur perete: cerul! Nu intri, nu
pleci, nu vii, nu ieşi. Ci stai. Locuieşti în timp. Nu treci prin prezent ci
eşti în prezent. Vieţuieşti prin comunicarea eliberată de teamă într-un
continuum fiinţă – timp. Cerul începe de la picioarele tale.
-
“Dacă nu aş fi ales
să plecăm din sat nu aş fi cunoscut noaptea asta” gândesc în timp ce-l urmez în
tăcere pe Aurel. Noapte în care „cerul – fântână” a coborât pe pământ. Întind
mâna şi ating stelele. Cerul e jos, aproape, la o lungime de braţ. Pământul, Drumul
Haiducilor, pădurea, copacii, prind ca într-o plasă de pescari timpul din
trecerea lui prin lume şi-l aduc în rămânerea lui în lume.
-
Am ajuns la şosea
naşule. Ai văzut ce uşor a fost drumul?
În câteva minute vine şi autobuzul. Până la Buzău, putem trage un pui de
somn. Ca să nu zicem că am pierdut noaptea.
Mircea Rotaru
